Cum mi-a salvat viaţa o maternitate de stat

Dumnezeu ne-a creat după chipul şi asemănarea lui… Numai la unii, puţini ce-i drept, a cam încurcat circuitele. Eu sunt una dintre aceia: fizic vorbind şi potrivit aparenţelor sunt o persoană normală, care se poate chiar încadra în categoria „zdravănă” – realitatea a demonstrat-o, de cel puţin două ori, cu vârf şi îndesat, că nu e tocmai aşa. Nici la capitolul „realizări” nu pot spune că sunt ca toţi ceilalţi – la mine lucrurile cu adevărat importante în viaţă s-au realizat după prea multe şi prea ciudate încercări. Iar marţea îmi poartă noroc – nu o dată am pornit cu dreptul la drum în zi de marţi.

Dar, indiferent dacă îmi leg existenţa mai strâns de divinitate ori hazard sau de instanţa umană, mi-am dat seama că Dumnezeu este până la urmă în fiecare dintre ele. Uite cum:

În decembrie anul trecut am aflat că sunt însărcinată. Desigur, nu a fost bucurie mai mare care se împletea însă cu teama unei prime sarcini dorite şi a tot ce avea să decurgă de aici. Trec peste hopurile pe care le-am înfruntat în toată perioada de femeie gravidă – o analiză prost transcrisă, o alta prost interpretată din a cărei cauză un medic de familie a încercat timp de o oră să mă convingă că este bine să avortez, dar şi frica imposibil de controlat în momentul în care mi-am dat seama că este posibil să nasc prematur, la 7 luni. Atunci, în spital, la Maternitatea „Bucur”, asistentele încercau să mă liniştească: „Cum o vrea Dumnezeu… Dacă e să naşti la 7 luni, asta e. Uneori, oricât am vrea noi, dacă el vrea să iasă, iese”. Nu pot să spun că treaba asta cu Dumnezeu nu m-a înfuriat atunci. „Dacă aveam nevoie de Dumnezeu, mă duceam la biserică”, gândeam. Ulterior am înţeles că aveau dreptate. Contextul sau Cel de Sus  au făcut ca maternitatea la care să îmi supraveghez sarcina şi să nasc să fie Bucur. Spun contextul pentru că medicul ginecolog care s-a ocupat de mine în toate aceste 9 luni este de la Bucur, iar Dumnezeu pentru că, dacă nu aş fi fost acolo şi m-aş fi încăpăţânat să nasc în sistem privat, acum nu mai trăiam.

Încrederea. Este foarte important să ai încredere în oameni, iar când vine vorba despre medicul în mâna căruia îţi laşi nu numai viaţa ta, ci şi a copilului, este şi mai important. Cu încredere oarbă am mers în cele nouă luni de sarcină pe mâna ginecologului meu, o femeie extraordinară, un profesionist bun, dar şi un fin psiholog. M-a ajutat să trec peste toate, iar în săptămâna 37, la ultima ecografie, mi-a zâmbit ştrengăreşte şi m-a întrebat: „Sperai tu să ajungi până aici?” (asta în contextul celor două fibroame uterine care mi-au dat de furcă încă de la început şi au impus cezariana). „Aproape că nu”, i-am răspuns. Cinci minute mai târziu plângeam pe hol cu un petec de hârtie în mână pe care scria 8 august. Era data în care bebele meu urma să vină pe lume.

Hazardul.  Două săptămâni au trecut repede. Am făcut şi refăcut bagajul de la A-Z de două ori şi tot de două ori am spălat şi călcat hainele copilului şi pe ale mele. Gesturi obsesive, explicabile pentru mine şi atunci şi acum, tolerate de cei din jur care mă priveau amuzaţi. Cu două zile înainte de data fixată, am început să mă hrănesc foarte dietetic, iar în duminica premergătoare zilei de 8 august, aproape că nu am mâncat nimic. Mă pregăteam mai mult fizic decât moral pentru Ziua cea Mare. Luni dimineaţă, la 7.15 eram în maternitate. Mi-era tare frică – frică de anestezia locală, care nu îmi reuşise nici cu o altă ocazie, dar şi frică să nu dezamăgesc: ca orice mamă, îmi doream copilul perfect, pentru care, de altfel, m-am şi rugat seară de seară, timp de 9 luni – „Dă-mi, Doamne, un copil sănătos”. De mine uitasem să-i mai spun lui Dumnezeu. Întotdeauna am simţit că mă iubeşte şi că ştie ce şi cât să îmi dea.

Am intrat în sala de operaţie. Lumină multă, forfotă şi parcă prea mulţi oameni. Cu doctoriţa anestezist nu am apucat să vorbesc foarte multe. La 8.50 a început: desigur, după patru încercări, s-a constatat că nu se putea face anestezie locală, aşa că s-a dat verdictul: anestezie generală. Asta, dar şi imaginea medicului meu care cu calmitate se pregătea pentru intervenţie, m-a liniştit.

Întâlnirea. M-am trezit într-un salon de Terapie Intensivă, acoperită cu un cearşaf, fără durere şi ameţită. Nu puteam vorbi, dar ştiam că gata, a trecut. Cineva mi-a spus: „Ai făcut un băiat de nota 10”. Asta da bucurie! Dumnezeu mi-a ascultat rugămintea. Mai târziu, bebe mi-a fost adus să-l văd. Mi-a fost pus pe piept şi l-am atins uşor cu palma. Episodul acesta mi-l amintesc foarte vag – mai mult retrăiesc emoţia – mi-a fost povestit ulterior.

Prăbuşirea. Spre după-amiază începusem să mă simt ciudat. O slăbiciune puternică îmi punea stăpânire pe corp şi, în loc să dau semne că îmi revin din anestezie, parcă mai mult mă afundam în ea. La Terapie Intensivă asistententele sunt ca băgate în priză – robotesc în jurul pacientelor fără încetare. Pe una o întreabă dacă o doare şi are nevoie de calmant, alteia îi pune mâna pe frunte, alteia îi schimbă gheaţa sau îi aduce un săculeţ de nisip pe burtă… Este o muncă permanentă şi solicitantă. Pe mine m-a văzut Mama Rodi, o asistentă cu experienţă. Şi-a dat seama că ceva se întâmplă şi din cinci în cinci minute venea să vadă ce fac. Ultima dată mi-a luat tensiunea şi i-am văzut chipul schimbat brusc. A plecat precipitat şi s-a întors cu medicul anestezist Toma. Un om blând dar ferm, care îmi aminteşte de un alt medic lângă care am crescut până aproape de terminarea liceului. Doctorul Toma m-a examinat şi a înţeles că situaţia nu este tocmai roz şi că se impuneau măsuri imediate. Din nou forfotă în jurul meu, monitoare, ecograf şi nişte mâini puternice care m-au urcat iar pe targă. Un hol întortocheat şi imaginea mamei şi a soţului meu, ambii împietriţi, care mă urmăreau cu privirea către sala de operaţie. De privirile lor m-am agăţat şi eu cu teama că ar putea fi ultima dată când îi vad, dar şi cu dorinţa de a lupta şi de a depăşi momentul pe care nu îl prea înţelegeam. Ştiam doar că nu e bine.

În sală m-a liniştit din nou prezenţa medicului meu ginecolog şi a respectabilului anestezist care m-a asigurat că „Va fi bine”. Şi de data asta a fost. Cele două hematoame care se formaseră au fost îndepărtate, iar după puţin timp îmi reveneam din a doua anestezie generală. Între timp tura s-a schimbat, Mama Rodi a plecat  acasă, dar a venit o altă asistentă la fel de tenace, la fel de atentă. În noaptea aceea am fost şi mai atent supravegheată. Dimineaţă am înţeles că marele hop, sau, aşa cum i-au spus alţii, „cumpăna mea” trecuse. Şi tot atunci am înţeles că dacă aş fi ales naşterea într-o clinică privată, cel mai probabil că nu aş fi supravieţuit – clinicile private de la noi nu sunt dotate pentru acest gen de situaţii, deci orice complicaţie postoperatorie aparută trebuie transferată la un spital de stat. Când timpul este unul dintre factorii-cheie, diferenţa stat –privat  este imensă.

Recuperarea. Au urmat trei zile de recuperare în salonul de Terapie Intensivă, trei zile în care am înţeles că, dincolo de rapoarte  sumbre, derapaje şi situaţii dezonorante,  sănătatea din România poate fi o poveste despre idealuri şi dăruire.

În afară de asistentele cu experinţă (acelea care erau în prag de pensionare sau cu vechime serioasă), sunt şi acelea tinere, la fel de dedicate meseriei lor, la fel de atente la nevoile pacientelor. Greu de crezut, poate, dar am avut ocazia să vă aceeaşi atitudine şi grijă şi faţă de o ţigancă şi de o româncă dintr-o clasă superioară. Într-un spital de stat din România, cu un sistem care limitează numărul internărilor în spitale şi îşi plăteşte angajaţii cât să nu moară de foame, prezenţa cu regularitate a unui cadru medical în salon în timpul nopţii, pentru a verifica dacă „totul e în regulă”, arată că, cel puţin la Maternitatea „Bucur”, au rămas medici şi asistente cu drag de meserie. Iar în ceea ce priveşte mult vehiculatul „sistem de şpagă din sănătate”, trebuie să spun că nu l-am putut experimenta, deşi am încercat să fac şi eu „aşa cum se face”,  fiind refuzată de fiecare dată.

După cinci zile în care am trecut prin ceea ce se poate numi experienţa vieţii mele, am ajuns acasă împreună cu bebeluşul. Acum mă bucur ca orice mamă de nopţi nedormite, de plânsetul uneori inexplicabil al copilului meu, ne descoperim unul pe altul şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că a avut grijă de mine şi că mi-a dat în jur numai oameni de ispravă. Mulţumesc familiei de medici Pleş, doamnei conferenţiar doctor Liana Pleş pentru că a avut răbdare cu mine timp de nouă luni de sarcină şi după aceea, că a fost nu doar medic, ci şi psiholog, şi domnului doctor Pleş care atunci când „mă pregăteam” să nasc prematur m-a încurajat, iar la a doua intervenţie chirurgicală  a venit special de acasă spre liniştea familiei mele. Mulţumesc medicului conferenţiar Constantinescu pentru suportul oferit colegilor ei în timpul celei de-a doua operaţii, asistentelor de la Maternitatea „Bucur” pentru că ştiu să zâmbească şi să vorbească pacienţilor şi închei povestea unei naşteri cu gânduri bune, cu poftă de viaţă şi cu zâmbetul pe buze.