Călăreţul şi elefantul, sau cum să manageriem emoţiile copiilor noştri

Ca părinţi, ne petrecem foarte mult timp şi investim extrem de multă energie în a construi moştenirea materială a copiilor noştri. Însă de prea multe ori, în goana după o casă mai încăpătoare sau o maşină mai confortabilă uităm de cealaltă moştenire, mult mai preţioasă, pe care ar trebui să o construim pentru micuţii noştri: moştenirea emoţională.

Ca adulţi, privind în jur, apreciem oamenii echilibraţi emoţional mai mult decât pe oricare alţii. Ne plac oamenii calmi, care au încredere în ei şi îşi controlează bine emoţiile, care empatizeaza cu cei din jur şi comunică uşor. Ne-am dori poate ca şi copilul nostru, când va creşte, să fie la fel. Totuşi ne preocupă prea puţin ce anume putem face noi, acum, când este mic, pentru a-l ajuta să fie un adult echilibrat şi fericit.

Acest articol este dedicat preţioasei moşteniri emoţionale pe care fiecare ar trebui să o clădim pentru copilul nostru. În ce constă ea? Cum o putem construi?

În primul rând, este nevoie să înţelegem rolul crucial al emoţiilor în viaţa fiecăruia dintre noi, copil sau adult. Dacă nu v-aţi pus în ultima vreme întrebarea: Cine ne conduce deciziile în viaţă –  emoţia sau raţiunea? –  poate e un moment potrivit să v-o adresaţi. Credeţi că sunteţi mai mult raţionali sau emoţionali? Care este rolul emoţiilor în viaţa voastră?  – sunt încă 2 întrebări interesante pentru momentele de introspecţie.

Ştiinţa are deja astăzi un răspuns destul de clar la aceste întrebări: emoţia este motorul care ne conduce. Deşi avem pretenţia despre noi înşine că suntem fiinţe preponderent raţionale, cercetătorii ne arată contrariul.

Creierul nostru, pe parcursul milioanelor de ani de evoluţie, a dobândit mai întâi facultăţile emoţionale: emoţiile acţionau ca nişte hărţi, care ne semnalau pericolul (de exemplu, frică şi reacţia instinctivă de apărare în faţa unui leu apărut din senin în calea omului preistoric) sau oportunitatea de perpetuare a speciei („îndrăgostirea” este încă cel mai bun exemplu în acest sens). În timp, emoţiile au devenit din ce în ce mai complexe, pe măsură ce noi, ca specie, am devenit din ce în ce mai sociali şi am început să relaţionam tot mai mult cu semenii noştri –  vinovăţia, ruşinea, bucuria, curiozitatea, îngrijorarea –  şi lista emoţiilor care ne influenţează de milenii, şi continuă s-o facă în fiecare zi, poate continua.

 Cine „disciplinează” elefantul

Raţiunea, asemeni unui călăreţ hotărât să disciplineze un elefant sălbatic, a apărut mult mai târziu, şi ne-a permis să ne ţinem emoţiile sub control. Atunci când ne-a făcut cadou raţiunea, natura ne-a aşezat pe traiectoria pe care astăzi continuăm să mergem –  a unui progres extrem de rapid. Totuşi, asemenea elefantului care nu poate fi cu adevărat îmblânzit niciodată, emoţiile continuă să ne influenţeze, şi, nu întâmplător poate, atunci când sunt scăpate de sub control, duc la mulţimea de obstacole pe care singuri le aşezăm în calea propriei noastre evoluţii ca specie –  conflicte de tot felul, orgolii nestăpânite, lăcomie.

Nu este poate întâmplător că oamenii care învăţa devreme să îşi respecte emoţiile, să le înţeleagă şi astfel să le ţină sub control au deseori mai mult succes decât cei al căror călăreţ nu a învăţat să îşi cunoască cu adevărat elefantul şi încearcă să îl strunească cu forţa. Dar cine ne poate „antrena” călăreţul mai bine decât proprii părinţi în primii noştri ani de viaţă?

Copiii simt emoţii extrem de devreme. Ei simt tristeţe, fericire, furie, gelozie şi o paletă largă de alte emoţii, care le comunică cum îi afectează diferite situaţii cu care se confruntă în fiecare zi. Din păcate, spre deosebire de adulţi, copiii nu au încă limbajul pentru a numi acele emoţii şi a le înţelege. Metaforic vorbind, „călăreţul” lor (partea raţională a creierului) este încă într-o perioadă de intensă învăţare, şi nu este încă capabil să înţeleagă pornirile „elefantului” (latura emoţională). Copiii pur şi simplu nu ştiu ce să facă cu propriile emoţii atunci când le simt.

Gândiţi-vă la o situaţie simplă: copilul vostru vine la voi plângând pentru că peştişorul lui favorit a murit. Ce faceţi?

Majoritatea părinţilor au tendinţa de a-l linişti pe cel mic spunându-i că nu trebuie să plângă –  peştişorii trăiesc şi mor, este normal să fie aşa. În plus, mami o să cumpere alt peştişor a două zi. De ce reacţionează părinţii astfel?  Desigur, pentru că au cele mai bune intenţii şi pentru că nu îşi doresc să îl vadă pe cel mic trist.

Dacă aţi fost vreodată în această situaţie aţi observat poate că o astfel de abordare are un succes limitat. Cel mic continuă să fie trist. Mai mult, ignorând emoţia pe care el o simte şi încercând să îl liniştim spunându-i că peştişorul era doar atât „ un peştişor”,  iar moartea lui nu e ceva prea grav, nu facem decât să îi transmitem celui mic că emoţia lui este greşită. Un copil de 3-4 ani nu ştie că ceea ce el simte este tristeţe. Nici că ea este normală. Cel mic ştie doar că el se simte groaznic, iar mami îi spune că nu are de ce să se simtă astfe.

Ce spune ştiinţa că ar trebui făcut în această situaţie, pentru ca părintele să o folosească ca o oportunitate de a educa „călăreţul” copilului sau şi de a-l ajuta să îşi înţeleagă mai bine „elefantul”?

Învaţă-l ce simte

Esenţial, spun cercetătorii, ar fi ca părintele să îl ajute pe cel mic să eticheteze emoţia pe care o simte, să o numească. Ar putea face asta spunând: „Andrei, îmi pare rău că peştişorul tău a murit. Îmi dau seama că te simţi foarte trist, iar asta e normal. Cu toţii suntem trişti când pierdem pe cineva drag”.

Cu siguranţă, primul gând al părinţilor care vor citi fraza de mai sus va fi: „Cum să îi spun aşa ceva copilului? Nu îl va face asta şi mai trist?”. Ştiinţa spune că nu. Ajutând copilul să înţeleagă ceea ce simte şi să vadă că starea lui este normală, părintele tocmai i-a dezvoltat inteligenţa emoţională – acea capacitate de a ne accesa şi înţelege propriile emoţii. Asta este extrem de liniştitor pentru cel mic –  îi arată că nu este nimic în neregulă cu el, ba mai mult, că starea lui are un nume: „tristete”. În acel moment, partea raţională a creierului lui are acces nemijlocit la trăirile părţii emoţionale. „Călăreţul” comunică cu „elefantul”. Iar cel mic se va linişti rapid.

Etichetarea emoţiilor ar putea fi unul din cele mai frumoase cadouri pe care le puteţi face copiilor voştri. Şi vouă înşivă! Explicându-le cum se numesc emoţiile lor, îi ajutaţi de fapt să înţeleagă permanent ce se întâmplă cu ei – fie că sunt plictisiţi după un drum de 2 ore cu maşina (spunând: „e normal să fii agitat, ceea ce tu simţi acum se numeşte „plictiseala”), fie că sunt geloşi în parc pentru că un alt copil are bicicletă mai frumoasă (le-aţi putea spune:  înţeleg că eşti supărat pentru că bicicleta celuilalt copil este diferită de a ta „ asta se numeşte „gelozie” şi e normal să o simţi) , fie că sunt  agitaţi pentru că în ziua respectivă nu au dormit la prânz („tu acum eşti neliniştit şi agitat pentru că eşti obosit, şi asta e normal, cu toţii ne simţim aşa când nu dormim suficient).

Astfel le oferiţi de fapt cadoul autocunoaşterii. Ce veţi obţine în schimb ca părinţi? În timp, copilul vostru va din ce în ce mai puţin controlat de propriile emoţii şi din ce în ce mai capabil să le numească şi să le controleze singur.

Pentru a putea face asta cu succes însă este nevoie ca şi noi, ca părinţi, să învăţam să ne controlăm propriile emoţii. Nu e uşor să rămâi calm când cel mic face o criză de nervi în parc sau în mijlocul supermarket-ului, iar toati cei din jur te privesc dezaprobator. Nu trebuie să uităm că şi propriului nostru „călăreţ” îi este greu să controleze „elefantul” în situaţii tensionate, când emoţiile ne copleşesc.

Dar nu trebuie să disperăm. Există tehnici care ne pot ajuta pe noi, ca părinţi, să ne înţelegem şi controlăm mai bine emoţiile, pentru a putea apoi să ne ajutăm copiii să le înţeleagă şi controleze pe ale lor. Ele însă vor face subiectul următorului articol.

Până atunci, aştept cu drag impresiile voastre. Voi cum vă ajutaţi copilul să îşi înţeleagă emoţiile? În ce situaţii v-a fost cel mai dificil să faceţi acest lucru? În ce situaţii aţi reuşit să faceţi asta şi ce succese ne puteţi împărtăşi, care să ne inspire în relaţia cu propriii noştri copii?

Dr. Anne Pleşuvescu, specialist în parenting