Altă perspectivă asupra creşterii copilului

Sau Ce să-i învăţăm pe copii la început de viaţă
“A transmite viaţa”- iată o afirmaţie prin intermediul căreia Jacques Salome mi-a schimbat perspectiva asupra maternităţii… nu “a avea copii”, nu “a face copii”, nu “dorinţe de copii”. Transmitem mai departe ceva ce ne-a fost transmis la rându-ne- VIAŢA. Dăm mai departe ceea ce am primit, fie că realizăm asta sau. Iubim aşa cum am fost iubiţi, educăm aşa cum am fost educaţi.

Poate v-a revoltat ultima mea afirmaţie. Da, fără să vrem, în ciuda eforturilor de a face altfel, scăpăm conţinuturi ce au fost sădite în noi către părinţii noştri.

Dorinţa de a face invers decât părinţii noştri ne-a determinat, de multe ori, să trecem în extrema opusă, nici ea prea fericită. Ne preocupă la nivel raţional ce să-i învăţăm, la ce să fim atenţi, unde să-i ducem, cu cine să-i lăsăm să relaţioneze, cum să se raporteze la lume. Îi comparăm, înregistrăm cât de mult ies din specificul vârstei, dacă ştiu mai multe cuvinte decât alţi copii, dacă sunt mai înalţi, dacă mănâncă mai bine, dacă au mai multe activităţi extraşcolare decât vecinul/verişorul etc.

Dacă priviţi adulţii din jurul nostru, care vi se par cele mai serioase provocări cu care se confruntă? Faptul că nu ştiu denumiri de dinozauri, destulă istorie, destulă chimie sau teoreme matematice? Faptul că sunt mai înalţi sau mai scunzi decât cei de vârsta lor sau că nu au făcut pian/balet/şah/teatru (eventual simultan pe toate) când erau mici?

Nu vi se pare că problemele reale apar atunci când corpul dă semne de oboseală, iar mintea- total ruptă de el-nu ţine cont, ajungându-se la simptome mai uşoare sau mai grave? Sau atunci când nu se pot orienta în spaţiu, când transmit în relaţii mesaje non-verbale contradictorii celor verbale, când nu ştiu să-şi asculte ritmurile interioare şi se lasă manipulaţi? Atunci când mănâncă toate gunoaiele şi hrănesc mai degrabă dependenţele creierului decât nevoile de consum ale corpului? Sau atunci când se confruntă cu moartea celor din jur, cu dispariţia corpului acestora, cu lipsa prezenţei, a atingerii, a senzaţiilor?

Ceea ce ne scapă de multe ori în educaţia copiilor şi ar trebui să constituie “materia” principală în primii doi ani de viaţă, cel puţin, este relaţia cu corpul lor, atenţia la mesajele acestuia, dorinţa de a-l proteja, respectul pentru tot ceea ce face pentru noi: atingerea, contactul fizic, jocurile corporale, limbajul non-verbal, acestea ar trebui să fie focusul principal. Aceasta este temelia pe care pot construi apoi orice vor. Imaginaţi-vă că noi suntem cetăţi: am construi la început ziduri sănătoase, bine proiectate, cu materiale potrivite şi abia apoi am alege ce fel de comerţ să practicăm, ce fel de politică, ce fel de locuitori primim, ce zei vor fi veneraţi etc.

Doar că a “preda” aceasta materie presupune să ştim, să învăţăm, să lucram noi înşine cu propriul corp, să-l ascultam, să-l iubim şi să-l respectam.

… Mă bucur dacă nu v-a trecut prin minte deja că e o misiune imposibilă.

Jucaţi-vă, atingeţi-vă copiii, dansaţi, gâdilaţi-vă, săriţi, bateţi cu palmele în lucruri, ţipaţi, cântaţi. Exploraţi spaţiul: în spate-în fata, sus-jos, dreapta-stânga. Exploraţi ritmurile: lent-rapid, uşor-greu, tensionat-relaxat. Faceţi cu ei grimase, simţiţi faţa, exploraţi expresii faciale ale diferitelor emoţii.

Respiraţi adânc, în primul rând voi, atunci când sunteţi speriaţi sau furioşi. Relaxaţi-vă întinşi pe podea, construiţi-vă spaţiul personal şi stăpâniţi-l.

Un exemplu izbitor de lipsă de înţelegere în “materia” relaţie cu propriul corp şi încă des întâlnit este practica de a da “na-na” lucrurilor de care copilul s-a lovit. Nu reuşesc să înţeleg logica. Ce ne-ar determina să-i inducem unui copil ideea că un lucru inert este vinovat de faptul că el s-a lovit? Singurul argument slab care-mi vine în minte este acela că vrem să-i distragem atenţia de la emoţiile pe care le trăieşte (frică, furie) şi de la durerea provocată. Dar, în acelaşi timp, am putea să-i îndreptăm atenţia spre a-şi mângâia zona lovită, spre a-i sugera să-i ceară iertare corpului că nu l-a protejat de această dată. A doua variantă îl ajută pe copil şi să-şi asume responsabilitatea fără a se simţi vinovat, iar el poate avea mai multă grijă măcar în locul cu pricina sau în activitatea desfăşurată.

La început, copiii sunt un ghem de emoţii şi senzaţii, de corporalitate. Să încercăm să-i ajutăm să conştientizeze asta şi apoi, pe măsură ce umplem spaţiul lor interior cu informaţii, experienţe, raţiune, să avem grijă să conservăm legătura şi echilibrul corp-minte-suflet.

Irina Tepuru
Psihoterapeut, psihoterapie prin dans şi miscare
Compania Dan’s Discovery 
irina@dansdiscovery.ro; www.dansdiscovery.ro